Gânduri despre un prieten tainic

Ne continuăm drumul. În fiecare zi. Agitată de multe ori, fericită pe alocuri, odihnitoare foarte rar. Cam asta e viața noastră: alergăm și puțini știm după ce alergăm. Ne amintim doar când o melodie, o persoană din repertoriul inimii suferă sau chiar dispare din viața noastră firească. Ne aducem aminte că tot acest maraton are un final. Ne speriem. De ce? Pentru că nu putem concepe că am putea fi efemeri. Și nici nu suntem, doar credem că suntem. În realitate, moartea e doar o trecere spre adevărata viață.

Din când în când, ideea acestei treceri revine în viața noastră, deși o uităm repede. A revenit acum, când Emil a părăsit lumea asta finită. A trecut la „viața fără de sfârșit”. Credem că el nu mai este. Greșit! Emil e mai prezent acum, mai mult decât oricând.

Chipul lui, performanțele lui, renumele și personalitatea lui mi-au însoțit întreaga copilărie. Deși de undeva de departe, îl admiram; îl admiram și nu eram singurul. În clasele primare mă chema la echipa lui, să joc baschet. Eram înalt și mă ajuta. Tot timpul am vrut, tot timpul am fost pe punctul de a merge. Niciodată nu am ajuns însă. Am puține regrete, dar ăsta e unul dintre ele. În acea vreme aproape toți băieții din clasa mea făceau baschet cu Emi. Era un fenomen și mulți s-au îndrăgostit de baschet prin tactul și mâna lui. O auzeam în fiecare zi. Puțini oameni știu să lucreze cu copiii, iar el era unul din ei.

Acum o săptămână, poate două am aflat că suferă. A fost un șoc. M-am rugat și eu, ca mulți dintre oamenii care-l iubeau. Azi am aflat vestea. Acum o săptămână îi trimiteam Iuliei un deosebit pasaj:

„De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede.
Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.”

Era odată într-un sat o întâmplare. Au murit doi oameni. Unul, era starețul unei mănăstiri, iar celălalt un bogat zgârcit. Moartea bogatului a fost una liniștită, cu cer senin și mulți oameni l-au plâns. În schimb, starețul, om sfânt, moare sfâșiat de un urs. Călugării mănăstirii nu înțelegeau cum de s-a întâmplat așa și s-au rugat lui Dumnezeu pentru a le descoperi răspunsul. Rugăciunea le-a fost ascultată, iar explicația a venit. Bogatul zgârcit, a făcut, odată, un bine. Pentru acel bine, Hristos l-a răsplătit; în lumea aceasta. În schimb, călugărul, deși cu o viață sfântă, a săvârșit odată niște păcate pe care nu le-a mărturisit. Pe acesta, Hristos l-a mântuit și i-a iertat păcatele prin suferința morții. Dreptatea lui Dumnezeu e alta decât a noastră.
Emil a plecat, a dat ultima aruncare la coșul vieții. Dacă a marcat sau nu… Dumnezeu știe.
Emil, trăiesc cu speranța că ne vom revedea în locul în care „nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Hristos a înviat! Și noi vom învia!

Cu drag, 
Serafim



Sursa foto: www.deviantart.com

Tags: , ,

Ce ai de zis?